Persistența memoriei

 

#Persistența memoriei

        Fie că observăm sau nu, fie că înțelegem că ni se întâmpla tuturor, acest fenomen straniu, este după părerea mea, punctul cheie al înțelegerii dumnezeirii noaste aci.

        Știu că sună destul dă ciudat ce am afirmat mai sus, însă mă explic pă parcursul acestei postări.

†

        Ori dă câte ori ne amintim despre un eveniment din viața noastră, indiferent că el s-a petrecut acum o clipă, sau acum zece ani, mintea noastră modifică si completează ceea ce nu-și amintește. În tot acest proces, însăși amintirea în sine a oricărui lucru, este nimic altceva decât o părere, o adiere de vânt prin frunze tinere de mesteacăn...

        Cei conștienți deja știu că singurul moment viu din viața lor este "Acum", însă, sau DAR dă la Dumnezeu, întotdeauna fiecare "acum" experimentat dă către oricine, să bazează pă o amintire.

        Să fiu mai clar, dau un exemplu: 

        Nu ai putea ajunge dă la serviciu acasă dacă nu ți-ai aminti unde locuiești. Cu alte cuvinte, fix în acest moment, dacă amintirile tuturor s-ar opri brusc, cu toții ne-am opri brusc, și treptat ne-am redefini scopul și direcția.

        Spuneam mai sus că dă fiecare dată când ne gândim la un eveniment experimentat deja, mintea completează golurile. Să naște o nouă întrebare aci, dă unde apar golurile dă memorie? De ce nu ne putem "aminti" experiențele noastre, ca și când le-am retrăi atunci?, Sau măcar ca atunci când le-am viziona pă un ecran?

        Se pare că acest miraculos organ numit creier, pă baza unor algoritmi destul dă complecși, selectează importanța experiențelor pă care omu le trăiește, și asta o face întotdeauna prin componenta sa emoționala și nu cea analitică. Vă dați seamă toți cei pentru care Dumnezeu nu va este străin, că daca El ne-ar fi vrut niște calculatoare seci dă probabilități, ne-ar fi făcut din start "aplle", sau "android". Dă ce ar fi stat să piardă vremea cu maimuțe ca noi?

        Astfel, copilul ce nu cunoaște această lume, are ca singur filtru dă importanță în arhivarea experiențelor aspectul său emoțional. El plânge, sau zâmbește, râde sau să joacă funcție dă inima sa. Acolo doar el știe dacă vrea să repete o experiență sau nu. Acolo doar discerne la nivel inconștient ce plăcere i se va transforma în dependență în viața, și care durere i se va transforma în suferința.

        Dependența este amintirea plăcerii, precum Suferința este amintirea durerii. La poli opuși aparent, dar același lucru în esență - lanțuri. 

        Aceste nevăzute lanțuri, ce vin dă dincolo dă mormânt, cu legăminte dă sânge din neam în neam, sînt lanțurile robiei fiecăruia dintre noi, pentru că din ele ni se naște prima experiență dă viață, la fel și prima amintire.

†

        Alegem să uitam!

        Dă fiecare dată, oricât de ciudat sună, alegem să uitam toată experiența dă până atunci, pentru a mai adăuga o za în plus la lanțul nesfârșit, și rupt dă prea puțini de-a cercu` ceasului.

        Tic-Tac!

        Știți ce este asta? nimic. Sau multe, depinde ce valoare îi atribuiți dă fiecare dată. Aud pă mulți care spun "nu am timp" :))) serios? da`.. ce-ai făcut cu el?

        Dă fiecare dată creierul bifează către ce dorește să experimenteze, sau din contră, iar noi credem că este alegerea noastră.

Unii mai și zic că aleg conștient, neînțelegând că alegerea conștientă este valabilă, atunci când ai făcut inconștientul conștient. Liberul arbitru, cel mai mare DAR pă care L-a lăsat umanității, ne vorbește doar despre poziționarea noastră față de inevitabilul ce este cauză întotdeauna. Altceva, oricum nu e dă ales.

†

        Cu un mic exercițiu dă imaginație, putem vedea că viața nu ar fi fost posibilă aici, dă am fi cărat cu noi amintirile dă dinainte dă morți. Sau în vaga ei improbabilitate, de fapt singura ei posibilitate dă manifestare întrupată ar fi Utopia.

        Dacă vedem că la fiecare plecare cu gândul din starea de observație și atât, construim realități experiențiale atât dă variate și nedorite dă multe ori, începem să dibuim momentul în care se petrece acest lucru. Dumnezeu să joacă cu amintirile noastre, pentru că, deși la naștere ni le ia, El ni le scrie-n suflete și în poveștile noastre dă viața, chiar acum.

        Aceasta persistență a memoriei, la fel cum Salvador Dali a intuit-o și a pictat-o, este cheia înțelegerii faptului că timpul nu există, există doar ceasuri.

        "...from womb to tomb." era o replică din Atlasul Norilor, pentru cei ce nu l-au văzut las un link aici.

          Dincolo dă timp stă eternitatea. Ea a fost și este dintotdeauna, va fi pururea. 

Dumnezeu.