Este evident, cred ca o realitate obiectivă nu poate exista, și cum în mintea fiecărui individ exista câte o realitate obiectivă, ceva pare totuși să creioneze un portret al unei realități ascunse, deși la vedere în tot acest timp inexistent.
Dau un exemplu: Doi indivizi pe plajă la mare stau unul cu fața către celălalt, dar unul se uită către mare, iar celălalt către uscat. Unul vede marea, altul uscatul. Acum.... în mintea fiecăruia există noțiunea de mare, ea se aude, valurile bat, ea miroase, briza e prezentă, numai că unul dintre cei doi nu o vede cu ochii, deși știe că ea-marea este prezentă acolo, sau mai degrabă el este prezent în acel cadru. Deși împreuna la numai doi metri distanță, realitățile sînt diferite, și asta nu ține numai de senzorial, pentru ca în timp ce privea marea celălalt individ se gândea intens la iubita lui cu care de-abia făcuse dragoste. Asta ține de Creator de...Tine însuți și aici intrăm in alte discuții.
Realitatea Substanțială este cea care țese prin realitățile subiective (cele despre care spuneam mai devreme că nu pot exista) o realitate colectiva... Ceva nu se potrivește, înseamnă asta cumva că realitatea colectivă este falsă, sau mai degrabă o irealitate colectiva, deșeul vreunui gând ancestral? Se pare că da, și în această nouă înțelegere vrem să vedem limpede și clar care este acea realitate... Reală?
Am auzit atâtea povesti despre trăitul în acum, despre faptul că doar momentul acum există, dar ce înseamnă acest acum, petrecut din nefericire într-o realitate.... ireala? Ce se alege din prezența și conștiență dacă nu tocmai înțelegerea faptului că ceea ce numim realitate este un balon de săpun. Un minunat uriaș balon de săpun, iar noi suntem centrul sau. Am dat atât de multă crezare pierzându-ne cu privirea către balonul de săpun, încăt am uitat să vedem că noi am suflat aer în acel balon, încă de la prima respirație aici.
Oricât de fascinant și surprinzător ar părea jocul de culori al balonului de săpun el niciodată nu va fi altceva decât balonul de săpun. Mulți dintre voi ati auzit de vălul maya cel ce ne este tras peste ochi pentru a nu "vedea" faptul ca ceea ce numim de fapt realitate este o umbra, o persistenta a memoriei, o prelingere dinspre cauza înspre efect.
Și aici intrăm în alte discuții, căci dacă fiecare moment fals perceput de acum iși are rădăcinile într-un Acum Cauzal înțelegem două lucruri esențiale:
1. Dacă voi continua să privesc către balonul de săpun și voi avea pretenția să schimb ceea ce văd, Einstein definea asta ca fiind nebunia.
2. Dacă înțeleg și percep chiar acest moment cauzal, ca unul generator de efecte în viața mea înțeleg că singura șansă de a schimba imaginea de pe monitor (bula de săpun, realitatea experiențială, etc...) este de a stăpâni odată pentru totdeauna adevăratele Cauze care generează efecte de tot soiul in viețile noastre, deși acest lucru nu este deloc simplu de realizat!
Înțelegeți că aici vorbim despre sistemele individuale de credințe, limitări bariere, obstacole și blocaje de tot felul.
†
Un bun preten de-al meu, Mobu, Dumnezeu să-l odihnească-n pace, avea un banc preferat, un banc "sec" aparent, dar reușit în esență. Un alt "prieten" de-al meu bun, Zamfu, a preluat acest banc și se maimuțărea în fel și chip spunându-l fata de oricine, prost. Bancul suna cam așa:
Bulă handicapat, cu mă-sa în tren. Mă-sa îi spune privind pe fereastră:
- Uite Bulișor oi, oi Bulișor oi...
La care Bulă, retard mintal ce era, desenează prin aer o forma șerpuitoare cu mâna și întreabă:
- Unde?
†
Problema esențială pă care o percep aci este că toți se cred Dumnezeu, da niciunul nu-și asumă responsabilitatea Lui, a Cuvântului Său! Da cum o moneda are întotdeauna doua fețe, ei își asumă creditele si meritele Lui, și asta e doar începutul nebuniei. Moralitatea este înnăscută, nimeni nu se naște trădător, criminal, vânzător de țară, și nu de Dumnezeu depinde dacă rămâi adevărat Tot restul vieții tale. Ba mai mult, e așa de milostiv că iți permite oricând să te căiești pentru gândurile și faptele tale ne-cu-rate și să începi să faci lucruri COrecte cu Viața ce ți-a lăsat-o.
†
Doi IO am trimis în lume, al Meu Nume să-L adune
Casă cearnă și discearnă cine curge, cine-i Stană
Unde le privesc eter, simplu, Sânge efemer.
Avuția ce-i avută în adâncuri arde mută,
Curge, frige se topește, printre degeți risipește,
Tot ce-a fost iată că nu-i, știu că Totul E al Lui.
Rostuiește și vă cheamă, da oricum sînteți la vamă,
pute-a mort și a pucioasă, iată M-am întors Acasă,
Să va iau cum se cu Vine, Viață este doar cU Mine.
Unde fugi? Nu e scăpare e furtuna și pe mare.
Spaimă, scrâșnet fulger draci, amintiți-vă de daci,
În lumină lumânare, spune-ți rugăciunea tare.
Să se-audă peste țară ca IO sînt Acasă iară.
N-am plecat si n-am venit, numai doar ce-am rătăcit,
Beznă Întunerec ferec, căci din mină doar Lumină,
Va ascult pe rând în cor sînt ecoul tuturor,
Te-am ajuns din spate, Ține, ești cu pantaloni-n vine,
Na la OI, ia ursu-n piept, E cIOban sau arhitect?
Acestea fiind rostuite deja, să ne mutăm la lucruri mai serioase zic.
Cu bine. Albastră.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu