Etape ale eliberarii!

   Murim repetat clipa de clipa, false invelisuri ale fiintei cad pentru a ajunge cat mai profund in a cunoaste ceea ce suntem de fapt.

   Ce suntem de fapt? Hmm, greu de spus, greu de precizat. As putea sa ma apuc sa spun ca suntem lumina, ca suntem iubire, ca suntem dumnezeu, insa toate acestea nu sunt decat cuvinte, care cuvinte au intelesuri diferite in mintile noastre, deci cu siguranta nu asta suntem. Putem oare afla, putem oare atinge neatinsul, putem oare vedea nevazutul?

   Uitandu-ma in propria-mi existenta, cel putin in perioada in care trezirea in Spirit a venit peste mine, observ ca mi s-a oferit cunoasterea, o cunoastere mentala a unui univers mental, insa o cunoastere care cerea la randul ei aplicabilitate in propria traire, cerea asumare. La ce bun sa cunosti lucruri daca nu le aplici in propria-ti viata? La ce bun sa pretindem ca suntem iubire, dar sa lovim fara mila in cei pe care credem ca ii iubim, si totul in numele constiintei?

   Am rugamintea, pentru cei care m-au citit pana acum, sa considere ca tot am scris pana acum Neadevarat. Nici nu s-ar putea altfel, caci acele randuri apartin unui fost eu, un eu care nu era nici pe departe Sursa asa cum am crezut atat vreme, un eu care se mintea pe siesi, un eu autoritar, manipulativ, un eu ce nu stia decat sa escaladeze mental orice stare de conflict pentru a ajunge in finalul in care avea dreptate. Am indepartat de langa mine tot ce iubeam mai mult. A trebuit sa ajung sa ma las gol, fara sustineri exterioare, a trebuit sa cad in vagaunile cele mai intunecate, de unde nu se mai intrezarea nici urma de speranta ca zorile se vor mai ivi pentru mine. Unii numesc asta noaptea cea neagra a sufletelor, si nu cred ca sunt departe de adevar. Ajuns acolo, nimic din ceea ce pretindeam ca sunt nu imi mai era de folos, nimic din ceea ce stiam si sustineam cu tarie ca sunt, ca am devenit, nu ma ajuta sa stau in picioare... Si m-am tarat prin propria mocirla, am ajuns de nenumarate ori in pragul disperarii, al sinuciderii, al propriei nebunii interioare. Am rezistat, am supravietuit intunericului din mine, ce venise sa imi arate ca nu este nimic din ce am crezut ca este, sau o foarte mica parte.

   Fiind un om care totusi isi adusese in experienta meditatia zilnica, intelesesem mental lucruri, din ce in ce mai profunde, insa aceste lucruri nu puteau fi instalate in mine, in subconstientul meu peste jeg, peste programe defectuoase care rulau pe pilot automat, peste emotii reprimate de o viata intreaga.
Cumva, intuitiv, stiam ca acest subconstient trebuie cumva curatat, eliberat pentru a putea lasa loc instalarii programelor noi, benefice petru mine, insa nu gasisem nici calea, si nici metoda adecvata pentru a face efectiv aceasta curatare. Fiind un cu mental foarte puternic, multa vreme am considerat ca asta este totul, rareori mai ajungea ceva care sa ma miste, sa ma sensibilizeze. Pur si simplu devenisem in interior... de gheata, dar fiind destul de bun in a citi subtilul (la altii evident), fiind totusi de o inteligenta sclipitoare. Ma intrebam deseori de ce nu simt, de ce am un soi de plans care imi sta in gat si nu il pot exprima, de ce oamenii fug de mine, de ce am ramas singur? Ramaneam insa cu intrebarea „de ce“ pentru ca in autoobservarea mea evitam sa vad un lucru, si acesta se numa: Reprimarea!

   Multa vreme am crezut ca pshologicul poate fi ocolit, poate fi depasit prin constientizare, prin traire in acum, prin cresterea vibratiei, si prin cate si mai cate instrumente ce le avem la indemana, insa nu ma puteam insela mai amarnic, iar experienta a venit sa imi confirme acest lucru, cufundandu-ma in bezna cea mai neagra in care am fost pana acum in aceasta viata. O viata intreaga am fugit de emotiile negative, am fugit de ele, reprimandu-le, pititndu-le sub pres, fiindu-mi frica sa le experimentez, sa le las sa se intample. Dar ele sunt de fapt doar o fata a unei monezi. Tristetea, durerea, supararea, depresia, frica, panica, anxietatea, nelinistea sunt fata unei monezi, iar de cealalta parte se afla bucuria, implinirea, multumirea, pacea, echilibrul, fericirea, extazul. Fugind de a trai efectiv aceste emotii, in situatiile in care experienta m-a trimis in copilaria mea, am ajuns acum, la un moment in care nu mai puteam simti nimic inauntru, inima mea devenise parca o stana de piatra. Este de inteles caci la varsta fragede ale copilariei, sau chiar in viata intrauterina, singurul mecanism de aparare al copilului interior a fost reprimarea, a fost ascunderea acestor lucruri, iar ca feedback, subconstientul a taiat accesul la acele amintiri unde durerea, vinovatia, frustrarea, supararea au fost atat de vii, si care daca ar fi fost lasate sa fie in traire la vremea respectiva, ar fi nimicit efectiv copilul interior. Insa ele nu au fost inlaturate, ci doar puse bine la conservare, pana intr-un moment viitor, in care entitatea „eu“ devenise suficient de pregatita, pentru a incepe a ma uita la ele si a le lasa pur si simplu... sa fie.

   Entitatea om este completa, astfel oricat am crede ca putem ignora la nesfarsit o parte din noi, oricat am considera cu mintea constienta ca nu exista, oricat am incerca sa me mutam in intelegeri superioare, oricat am incerca a nu ne baga atentie in acele lucruri ale trecutului, acele particele din noi, ce nu ne-am permis la acea vreme sa le traim, revin peste noi, sunt treptat scoase la iveala pentru a fi TRAITE, pentru a fi VINDECATE, si ELIBERATE odata pentru totdeauna.

   Am tot crezut ca iubesc, ca stiu ce inseamna asta, ca manifest iubirea in tot ceea ce sunt si ce reprezint. Nu ma putem insela mai tare, caci experienta m-a condus in momentul in care constat ca inima mea era inghetata, ca tot ceea ce numeam io iubire nu era decat o mentalizare a adevarurilor inalte, o falsa pretentie despre cum ar trebui sa arate in manifestare. Din aceasta cauza nimic din ceea ce era nu putea fi asa cum era pentru mine. Mereu aveam cate ceva de adaugat, de schimbat, de inlocuit. Nu iubeam nimic pentru ce era de fapt, ci doar pentru ceea ce ar fi putut deveni, cu alte cuvinte traiam intr-un viitor in care lucrurile s-ar fi putut cumva conforma vointei mele, controlului meu, nefiind in stare sa las Totul sa Fie, clipa de clipa.

   Insa nu degeaba calea mea in Spirit a aratat asa, arata asa. Nu degeaba mi s-a oferit cunoasterea, ci tocmai pentru a o aplica in propria viata. Dar cum puteam eu aplica aceasta cunoastere in propria-mi viata, atunci cand tot ceea ce faceam provenea din vinovatie, din atasament, din nevoie, din frica de a nu pierde, din control si din autoritate? Nu puteam, si nu puteam tocmai datorita faptului ca nu ma uitam la aceste adevaruri, care sa ma faca sa inteleg ceea ce eram de fapt. Ma uitam prea putin in „oglinzi“ si ma uitam prea putin in cea mai importanta dintre ele, partenera mea. Se spune ca incepem sa apreciem cu adevarat ceva, abia atunci cand nu mai avem acel ceva, incepem sa intelegem ce am avut, doar cand pierdem acel ceva care in felul sau ne-a fost aproape, ne-a fost drag, insa pentru noi a fost doar de folosit, de uzitat, de schimbat...

   Cel mai groaznic, pentru propria intelegere este faptul ca desi imi traiam moment de moment iubirea in relationalul cu partenera mea, creditam cu mintea autoritati exterioare mie, neuitandu-ma la toata iubirea, toata sustinerea ce venea din sanul cuplului, si vazand acolo doar atasament, gelozie, invidie, si tinzand sa schimb aceste lucruri nu faceam altceva decat sa lovesc cu toata forta egoului meu, in iubirea sincera a femeii care ma nascuse in constiinta, cea care imi suportase toate cacaturile mintii mele, cea care alegea clipa de clipa sa fie cu mine, in ciuda faptului ca tot ceea ce eu am perceput in acesti ani ca trezire si deschidere in intelegere si Spirit, pentru ea a fost pe dos, pentru ca ea a fost principalul „cobai“ pe care eu testam in relational toate aceste lucruri cu care la interior rezonam la acele momente. O invinovateam ca a reprimat si ca reprima toate lucrurile pe care le percepe ca fiind de neinteles pentru ea in acele momente, desi faceam eforturi mentale deosebite in a i le explica. Adevarul insa nu statea de partea mea, ci de partea ei. Adevarul era ca eu nu eram in stare sa o ascult, sa aud macar ce avea de spus, iar ea stia acest lucru in ea insasi si intelegea ca nu mai are sens sa vorbeasca, mai ales impotriva a ceea ce eu ma inversunam sa fiu fata de ea, nu avea sens pentru ca mai tare ma inversunam, nu as fi putut la acea vreme accepta faptul ca eu doar copiam modele exterioare, pierzandu-mi treptat din autenticitate, din sensibilitatea si bunatatea si compasiunea copilului interior, devenind acel caine spiritual egotic care doar proiecteaza o vina inafara lui, uitand sa se vada pe siesi moment de moment.

   Trecura vreo 4-5 luni de cand nu mai suntem impreuna, cel putin fizic suntem despartiti, locuim in locuri diferite, dormim in paturi diferite, asta dupa ce chiar eu am parasit-o aratand-o tot pe ea cu degetul ca nu e sufiecient de deschisa, de feminina, de comunicativa, ca nu imi ofera feedbak, etc... parasind-o pentru o experienta noua alaturi de o femeie extraordinara, o experienta ce avea sa fie inceputul noii mele vieti. Cumva in mine ma bazam prea tare pe atasamentul pe care Carmen il nascuse fata de mine, ma bazam prea tare pe faptul ca ea nu ma va putea parasi niciodata si cumva, profitand de acest lucru, imi permiteam sa fiu chiar liber in toate alegerile de moment pe care le faceam. Evident ca pe ea nu o vedeam, decat in sex, decat acolo unde fuzionarea depasea granitele mentalului conventional in care eram blocat. Insa sexualitatea incepuse sa scartaie, aparusera anumite aspecte in care corpul fizic imi semnala clar ca ea potentase prea mult mama din mine, iar eu cautam deasemenea in ea acelasi lucru, mama, arareori reusind sa vad cu adevarat femeia din ea. Dupa trei saptamani de experimentat sexualitatea, meditatia si intelegeri de o alta natura decat cele cu care eram obisnuit, Carmen din mine a revenit treptat intr-o lipsa deosebita, ceea ce m-a facut sa vin acasa intr-o buna zi. Cand am intrat pe usa, nu stia daca sa planga sau sa rada, nu putea sa inteleaga ce mai caut aici, de ce m-am intors la ea, dupa ce ii dadusem cu piciorul definitiv spunandu-i ca o parasesc. Dar Carmen nu mai era cea pe care o lasam eu acasa sa ma astepte atunci cand experimentam oriceul inafara relatiei de cuplu, acum gaseam o Carmen inchisa complet, care nu se mai putea apropia fizic de mine deloc, care nascuse datorita atator reprimari o frica teribila, o groaza de a nu mai fi ranita in continuare.

   Mai trecura doua nopti in care am mai dormit impreuna si s-a mutat definitiv la o prietena, lasandu-ma in cel mai mare haos interior in care am putut sa cad vreodata. In acelasi timp ea ma iubea, ea ma iubeste, ea ma validase deja ca fiind barbatul vietii ei, doar ca, de data aceasta ii subminasem atat de mult increderea in ea insasi, incredera in iubirea ce mi-o purta, incat nu mai avea forta sa fiinteze alaturi de mine si alegea sa fuga...

   Au urmat nopti albe si zile negre, au urmat momente in care m-am jelit cu vorbe, cu lacrimi si cu muci, momente in care incepeam sa vad peste ochelarii de cal ce ii purtasem pe nas atata vreme. Toata stabilitatea mea, toata siguranta si confortul meu de orice natura s-au naruit instantaneu odata ce ea nu a mai fost langa mine fizic, desi, de unde era, m-a sprijinit si ma sprijina si acum in intelegere, in acceptare, in comunicare. Permitandu-mi sa trec prin aceste momente, prin emotional se eliberau din mine reprimari ale trecutului, tot ceea ce nu imi permisesem mie sa simt, toata vinovatia acumulata, curgea acum, insa chinuindu-ma cumplit, zvarcolindu-ma efectiv in propria-mi nimicnicie, in care pe masura ce timpul trecea constientizam si mai mult cat luptasem impotriva iubirii si femininului, si culmea, totul in numele iubirii ce credeam ca sunt.
  
   Insa iubirea din minte nu este iubire, este o falsa pretentie, oricat de bogata ar fi cunoasterea pe care o are un om, oricare ar fi adevarul pe care mental in sprijina si sustine. Pana ce nu este adusa in traire, prin emotional, toata aceasta pretentie de iubire ramane doar la nivel de cunoastere downloadata din mintea universala, insa spre care experienta ne impinge sa o punem in aplicare in propria viata. Atunci cand nu mai aratam cu degetul in exteriorul nostru, cand nu mai cautam falsi vinovati inafara noastra pentru tot ceea ce percepem ca fiind dur si chinuitor in experienta noastra, doar atunci, incepem sa privim propria cauza - noi insine!

   Traim in era femininului, iar femininul Este emotional!, Intr-adevar gandul este puternic, este cel in acord cu adevarul Sursei, insa tot ceea ce da putere creatoare acestui gand si il amplifica de mii de ori este emotia. Gandul in acord cu emotia creaza Starea, care este direct responsabila de ceea ce atragem in manifestare. Este lesne de priceput ca cu totii avem reprimari emotionale, inca din frageda pruncie, de cand am si creat acest mecanism al reprimarii in scopul protectiei copilului interior. Oricat am incerca sa le ocolim ele se vor a fi eliberate din noi complet, altfel orice moment acum, va fi resimtit in emotional prin prisma unui eveniment trecut, iar daca trecutul nu este vindecat si eliberat COMPLET, reprimarea in acum continua, oricat am incerca cu mintea sa nu bagam atentia acolo. Astfel putem alege sa devenim niste mentalisti convinsi, niste oameni reci, care nu simt mai nimic, dar care mentalizeaza adevaruri inalte, ocolind emotionalul considerandu-l cumva neutil, nefolositor evolutiei fiintei pe calea Spiritului, sau efectiv sa ne lasam condusi de catre Sine pe calea eliberarii.  Daca nu as fi trait aceste lucruri in proprie experienta, si procesul este inca departe de a fi complet si terminat chiar si la mine, chiar nu m-as fi apucat sa indrug aceste cuvinte aici, cuvinte in care sunt constient ca multi vor gasi sprijin si sustinere, daca nu cumva si mai mult de atat, o reorientare pe propria lor cale.

   Asa ca, dragii mei cititori, iubirea nu este nicicum dorinta de impreunare fizica, nu este nicicum doar sustinere in plan fizic, este recunoasterea faptului ca nimic nu ne separa de nimic, decat propria minte, propria intentie, care de multe ori pare sa fie acordata in adevaruri inalte, dar in acelasi timp destrama cupluri, sparge casnicii, duce intr-un final spre dezbinare si separare, chiar daca, la inceput toate pareau a curge liber, pe un fagas al constiintei, si al constientei. Aduse in traire, ele nu mai sunt chiar asa cum par din vorbe, din adevaruri exterioare compasului interior ce-l avem cu totii. Aceasta este discernamantul, care daca se bazeaza pe cauze exteriorare, este lesne de priceput ca tot ce vine dintr-o sursa vine la pachet impreuna cu aspecte inca neintelese, inca neasumate. Adevarul il veti gasi doar in voi insiva, oricat il veti cauta inafara voastra, evident, tot el este si cel care va va elibera. Trecutul este insa minunat si perfect si nu putem decat sa ii multumim ca ne-a servit aceste experiente, pentru ca noi sa putem astazi „vedea“ limpede fara ochelari de cal pe nas, pentru ca noi deveniram ceea ce eram deja si inca nu stiam cu mintea.

   Perfectiunea este in noi insine, doar ca noi o cautam mereu inafara. Acest univers mental despre care s-a tot discutat in diferite contexte, este atat de bine „zugravit“ atat de „High Definition“, incat ne fura atat de usor si plecam urechea catre ceea ce vedem ca fiind efect, punem botul la ceea ce vedem a fi efect, il credem „real“ sprijinindu-ne de fapt intr-o biata iluzie, nevazand cauzalitatea care l-a generat - gandul + emotia noastra. Suntem atat de singuri in propria noastra intelegere mentala incat nici macar nu ne dam seama de asta, singura legatura care PARE sa existe intre oameni fiind de fapt facuta prin perceptional si senzorial. In realitatea mea nu exista nimic, sau mai bine spus exista Nimic, acel Nimic potential de a deveni Orice. Nu am certitudinea ca inafara de „Eu sunt“ ar mai exista ceva, de aceea imi permit sa afirm ca oamenii nu exista pentru mine si pentru propria mea intelegere. Tot ceea ce vad, aud, miros, si simt este doar o extensie perceptionala in scop autocognitiv a lui „Eu sunt“. Lectiile de viata ce vin peste noi intru asumare si intelegeri din ce in ce mai profunde Noi insine ni le servim, acest „noi“, neexistand de fapt, provenind din iluzia separatoare a fizicalitatii si a mintii duale.

   Astazi „eu sunt“ - dumnezeirea ce curge prin mine, este mult mai libera, mult mai fluenta ca in acel iluzoriu ieri in care ma aflam in cea mai mare bezna a propriilor neintelegeri. Aflat insa intr-un proces de eliberare emotionala a repriamrilor si vinovatiilor adunate de vreo treizeci si cinci de ani mentali, si cine stie cate alte vieti anterioare, pot realizeza ca acest proces odata declansat nimic nu il poate opri pana ce el nu este finalizat. Iar finalizarea acestui proces abia se numeste Iluminare, restul fiind doar stari trecatoare instabile, momente inalte venite doar in scopul constientizarilor si asumarilor. Insa acest Subconstient - imbolnavit cu programe virus ce lupta impotriva dumnezeirii din om, otravit cu reprimarea si capsularea emotiilor, acest recipient virtual trebuie golit cumva, pentru a pune in el constient „Apa sfintita a Vietii“, Altfel, cand torni apa peste tarana intotdeauna rezulta noroi - mocirla, orice pretentie am avea ca ar putea rezulta altceva. El, subconstientul fiind de fapt legatura executorie intre Tata si Fiu, intre Sursa si Constient. Avem tendinta sa spunem ca un program odata identificat nu il putem insa si inlocui, ci doar impiedica in mod constient sa ruleze, insa nu este deloc asa. Avem puterea de a schimba oriceul, caci suntem facuti „dupa chipul si asemanarea“, deci perfecti - acum!

   Am preferat aceste cuvinte sa le las sa curga libere din inima mea, nu din mintea mea de data aceasta, si sunt convins ca vor fi de folos multora, iar altora le va da batai de cap si contradictii serioase. Nu pot multumi pe toti cu adevarul meu, el este Doar al meu, al celui care l-a si trait in experienta. Va indemn aici catre asumarea puterii individuale si catre gasirea propriei busole interioare, cea care daca ar fi intotdeauna urmata, v-ar conduce pe calea cea mai armonioasa catre voi insiva.

   Fie ca era femininului sa va inspire inimile, sa va aduca cu toata intelepciunea primita in anahata, pentru ca intr-adevar acela este singurul canal de emisie - receptie folositor evolutiei, restul fiind doar un ping-pong de concepte, filozofii, adevaruri inalte ce odata rostite isi pierd insemnatatea, dar Viata reprezinta Traire si nu conceptualizare. Imi multumesc mie insumi ca, cumva am reusit sa imi servesc toate aceste minunate experiente de viata, pentru a ajunge aici, acum si doar A FI!