Despre mine.

   Uitandu-ma peste un album cu poze „de familie“, din alea alb-negru, cred ca cu totii aveti asa ceva, trec usor cu privirea ipostaza de ipostaza, cadru cu cadru, revazandu-ma in acele momente, retraind pentru o fractiune ca si cand tot eu am fost si fotograful. Fizic vorbind nu as fi avut cum sa fac asta, deoarece unele sunt mult mai batrane, inca dinainte sa apar aici Eu in forma fizica, de pe vremea bunicilor si strabunicilor. Insa asezandu-le intr-o anumita ordine ele se inlantuie precum un film, un film ce furnizeaza informatii pe o lunga bucata de „vreme“. Retraind acele momente mi-am „vazut“ bunicii, pe care nu am apucat sa ii cunos in planul fizic, apoi m-am regasit pe Mine, inca de cand eram in fasa (nu cu pampers cum e acum „la moda“), apoi in carucior plimbat de sora mea care pe vremea aceea era doar un copil si iubea sincer si deschis, ulterior la gradinita, la scoala si in final, cele „color“ de pe „vremea“ cand incepusem sa umblu cu fete. Era ceva ce lega toate acele momente intr-o singura minunata ipostaza, si, privindu-le indelung m-am lamurit. La fiecare dintre ele „amintirea momentului“ venita parca dintr-o memorie universala, o memorie care nu imi apartinea mie - individului aveam cate ceva de aflat. Cum nu exista intamplare, coincidenta sau sincronicitate, nu degeaba aceste poze atarna pe un perete in passe-partout ci tocmai pentru faptul ca Eu le-am atarnat acolo. Aveam sa inteleg dupa atata „vreme“, dupa atat de multe momente acum traite, ca privirile celor ce ma tintuiesc din perete sunt vii si spun lucruri importante despre Mine. Intorcandu-ma cu mintea in acele momente si reinventandu-le parca, simt cum la acea vreme fiecare privire ascunde cate ceva, si ma intrebam ce anume? Raspunsul m-a fulgerat stand de vorba cu minunata mea partenera de viata aseara.
   Era vorba despre lucruri neasumate ale vietii, lucruri peste care acei oameni trecusera cu vederea in speranta unei rezolvari ulterioare. Unii ochi ascundeau frica, altii timiditate, altii mirare, altii rusine, altii nepasare, altii doar bucurie, peste unele fete erau brazdate in riduri adanci „grijile si nevoile“ mintilor lor, unii imbatranisera frumos, altii nu mai avura „timp“ pentru a imbatrani. Priveam detasat, ca si cum eram spectator la albumul altuia de poze, ca si cum acei oameni facusera parte dintr-o alta viata a mea si le simteam durerile si frustrarile, si culmea, cand ma uitam la mine cel de atunci nu gaseam decat bucuria exprimarii momentului, in nepasare totala fata de ce credeau altii. Eram copil si nu tineam cont de parerile celorlalti, Eu deja stiam ca am venit aici doar sa ma joc si atat. Nu intelegeam cand parintii imi indesau pe gat „cartea si invatatura“, scoala si educatia si verbul „a Trebui“, „a Avea“, „a Deveni cineva“. Nu pricepeam de ce se straduiau sa faca asta pentru ca le vedeam nefericirea din ochi in majoitatea cazururilor, le vedeam zbaterea interioara pentru „problemele vietii“ si mai vedeam falsitatea dintre ceea ce afirma si ceea ce fac efectiv in viata lor.
   Acum insa, privind peste umar stiu ca ceea ce ma defineste si m-a format nu sunt decat „deseuri de intelepciune“, restul sunt doar reactii nedorite la tot ceea ce am perceput ca fiind „exteriorul“ meu. Eram copil. Aveam doar joaca in minte, nu imi placea sa citesc, ci sa cutreier pe coclauri, sa desfac obiectele sa vad de ce functioneaza, sa demolez si sa remodelez, sa recreez ceea ce era deja creeat. Ma jucam cu materia, o transformam dupa bunul meu plac, uitandu-ma in ochii tatalui meu care „tinea“ cu strasnicie la sculele sale si la ordinea si locul obiectelor sale. Eu nu ii intelegeam ordinea, nu pricepeam care este pentru el valoarea atribuita in propia sa inima fiecarei piulite ruginite pe care o aduna de pe strada, sau fiecarei sarme pe care o lega in gard. Ma bucur ca am reusit sa fiu puternic insa si sa Nu Ma conformez de cele mai multe ori momentului in care altii mi se impotriveau jocului, insa nu stiam pe vremea aceea ca reprimand in mine toate agresiunile, conditionarile, motivarile lor si ale celor din cercul meu de interactiune aveam sa devin treptat un alt „ei“, unul ce se teme de ziua de maine, de factura neplatita, de jobul nesigur, de salariul prea mic. Dar tot ei ma invatasera ca „Trebuie“ sa muncesc pentru a-mi castiga „existenta“, si au tot insistat cu aceasta tampenie pana cand, tarziu, am inceput sa ma joc mai putin si sa le dau crezare mai mult. Greseam? Nuu, deloc, doar ma jucam la un alt nivel cu Mine, la unul pe care nu eram capabil atunci sa mi-l traduc. 
   Fiecare dintre momentele in care m-am ferit de adevarul din mine, cel pe care incercam sa il expun celorlalti si ma loveam de gardurile si scuturile lor a facut doar sa ma indeparteze de mine, desi nu stiam asta. Incet incet, moment cu moment, ma „programam“, ma „autoconditionam“ asa cum altii spuneau ca este „bine“, ca este „moral corect“, „social acceptat“ ca este „normal“. Am inceput sa fac ca ei... o perioada, reprimam trairile in mine si reactionam la momentele din viata asa cum fusesem „programat“ din copilarie, si apoi „autoprogramat“ ca ar fi „corect“. Am actionat si legal si ilegal, si moral si imoral, si decent si indecent, si corect si incorect. Din tot acest balans peste punctul zero, din tot acest du-te-vino, am observat ca „ca ei“ nu se poate! Pur si simplu imi era imposibil sa traiesc in aceste tipare ale normalitatii, legalitatii, moralitatii, decentei, simtindu-ma de multe ori inafara lor, pasind pe cai care ar sparge aceste bariere si tipare daca ar fi povestite vreunui ascultator. Deseori am fost criticat, judecat aspru de catre ceilalti. Covorul pe care paseam nu era deloc neted, si realizam pe zi ce trece ca nu mai pasesc ci ma tarasc, iar covorul tiparelor sociale era atat de zgrumturos incat sfasaia bucati din mine. Simteam durerea, simteam frigul necunoscutului urmatorului moment, simteam frica...Cu toate astea, inaintam vertiginos catre... necunoscut, si, pe zi ce trecea, realizam mai tare ca viata este strict explorare in necunoscut si nu vreo stare de confort pe care mintea mea tindea sa o aibe in experienta prin dorinte exterioare mie. Cei dragi parasira pe rand planul fizic in care eu credeam ca exist, si cum ei fusesera cam singurii de care mai ascultam devenisem brusc cam singura persoana de care ascultam. Cu alte cuvinte faceam cum ma taia capul de fiecare data, fara sa cer parerea altora. De multe ori experimentam pe altii diverse, fiind doar martorul sau observatorul evenimentelor. Ceva in tot tumultul vietii ma impingea catre drama, catre suferinta din dragoste, catre cele mai ciudate posibilitati care chiar au spart si in mine, dar si in mintile celor din sfera mea de interes, tiparele normalitatii, ale decentei, ale moralitatii. Toate aceste „dulci drame“ aduse moment de moment in experienta aveau o singura menire, sa ma lase dezgolit in fata momentului Acum. Si cand spun „dezgolit“ ma refer la lucruri gen: confort, siguranta zilei de maine, cea a unui adapost (casa), cea a unui loc de munca, cea a unui sprijin din partea altora, lucruri care m-au afundat si mai tare in durerea interioara si in suferinta, Copilul din mine, cel care inca exista acolo ascuns cu dibacie intai de catre cei care ma programasera din frageda pruncie, gradinita, scoala si societate, pana ulterior cand il ascundeam chiar eu insumi, pentru ca nici un Om mare in jurul meu nu se mai juca, tipa sa il las liber, sa ii dau lopetica si galetusa ca pe el nu il intereseaza alte aspecte ale vietii.
   Si am plans rauri de lacrimi. Totul se naruia in juru-mi, castelul din carti de joc sadit si cladit de altii in inima mea se surpa, iar eu nu mai intrezaream posibilitati. Galetusa si loptica nu mai aveam, insa mi-as fi dorit sa i le dau copilului din mine, pentru a-l face sa taca si doar sa se joace. Jucariile le cautam tot inafara mea si simteam cu disperare frustrarea de a nu avea, si mai rau de a nu avea posibilitatea sa am.      
Eram la un capat de drum in care, desi nu realizam, ingropam adultul din mine si redescopeream copilul, prin abandon in fata maretului moment Acum. Toata zbaterea mea era pricinuita de faptul ca adultii nu se mai jucau, iar chiar atunci cand o mai faceau se jucau murdar, hraparet, lacom. De aceea vedeam multi copii mari care aveau o gramada uriasa de lopetele si galetuse, si alti copii ce doar plangeau si tanjeau cu tristete si dezamagire la gramezile altora de jucarii.
   Pe masura ce iubeam mai tare, pe aceesi masura copilul din mine radea mai tare, era mai nepasator de muntii altora de jucarii, si vedea stralucirea din piulitele sale ruginite, mostenite de la tata, in talentul cu care mesteream orice din orice, in care reparam, montam, inventam, optimizam, creeam lucruri inedite, geniale solutii ale fiecarui moment adresate fiecarei probleme aparute. Copilul incepu sa zambeasca si mai tare, sa redescopere naturalul, sa vada efectiv ca jucariile sale sunt oriceul ce il inconjoara pretutindeni, iar de atunci s-a jucat, se joaca si nu se mai satura de acest minunat joc al vietii. 
   Doar bucurandu-ma de bucuria cu care se juca copilul interior am reinvatat sa iubesc, sa accept, am redescoperit sensul in care curge de fapt viata, am vazut ca oamenii adulti si batranii sunt doar oameni tristi ce au uitat sa fie copii, sa se bucure si sa se joace frumos.
   Imi aduc aminte de vremea cand cutreieram coclaurile, culegeam florile, ma cataram in copaci, faceam focul si coceam cartofi pana seara tarziu pana cand ma cauta cu infrigurare mama care saraca imi purta grija, in loc sa imi poarte iubirea. Ma uit acum peste aceste ipostaze alb-negru si vad ca atunci lipseau din ecuatie: banii, joburile, calificarile, diplomele, performantele, profesionalismul, seriozitatea, contractele, angajamentele, motivatiile, recompensarile, remuneratiile, calificarile, clasificarile, ierarhizarile, oranduirile, securitatile, protectiile si multe altele, toate acestea facand parte dintr-o lume a copiilor ce uitau treptat sa mai fie copii, tranformandu-i in niste zombie ce nu mai zambeau ci priveau doar cu tristete la ziua de maine, privind-o prin prisma zilei de ieri.
   Exact asta se vedea si in ochii parintilor, si in ridurile mamei care era grabita sa traiasca de cele mai multe ori, avea grija de a trai si nu bucuria jocului de a trai si de a alege ce joc sa joc in fiece moment. Si fiecare linie ce-i brazda fruntea, sau pometii, sau barbia avea propria ei poveste, din fiecare picura in liniste o durere surda si reprimata pe care eu ca si copil o resimteam si ma impotriveam cu inversunare transformarii in cineva ca ei, un biet animal social, un alt zombie cu riduri pe frunte in loc de un copil senin cu gropite in obraji si zambet larg de fericire pe fata.
   Multumesc mama draga, multumesc tata drag, multumesc tuturor ipostazelor traite pentru faptul ca am redevenit copil.
   Ma uit la acest colaj de poze alb-negru si din cand in cand imi izvorasc din ochii mari de copil lacrimi cristaline....
   Insa nu de tristete, nu de singuratate, nu de suferinta sau durere, ci de bucurie si fericire, acceptare si intelegere, de pace si regasire interioara. Copilul din mine a crescut. dar doar in intelegerea jocului si atat, a adunat in suflet orice a gasit in calea sa, pentru ca ulterior sa vada ca nimic din ceea ce a adunat nu este de prisos, jocul i-a devenit mai inalt, mai bogat de siesi si fericirea a redevenit natura dintai a fiintei sale.
   Va urez tuturor copilareala minunata in continuare, povestea nu se termina aici, pentru ca de fapt nu a inceput vreodata, insa tin sa va reamintesc de calitatea jocului fiecaruia dintre voi, cat de mult luptati  impotriva altor copii si cat de frumos va armonizati cu jocul altora.